Copiii buni erau cei în care toată lumea avea încredere pentru a rezolva lucrurile. Ei erau cei care nu dădeau nimănui motive de îngrijorare. Dar sub acel exterior de încredere se ascundea adesea un copil care simțea că trăiește sub presiune. Ce se întâmplă atunci când a fi „copilul bun” devine un rol și nu doar o alegere?
„Sunt un copil „bun” în recuperare care a devenit terapeut și mamă”. Ea a afirmat că maturizarea copilului bun poate veni cu o serie de provocări pe care mulți oameni nici măcar nu le iau în considerare. Ea a recunoscut: „Mi-am petrecut cea mai mare parte a vieții ca o persoană extenuată, care își dădea prea mult silința, care plăcea oamenilor, perfecționistă, agresivă și cameleon care își schimbă forma. Așa că am înțeles și te văd”. Nick a continuat să explice că .
Oamenii care au crescut ca un copil bun de care nimeni nu trebuia să-și facă griji prezintă adesea aceste 10 comportamente:
1. Urmăresc cu nerăbdare starea de spirit a tuturor
Pentru unii copii, maturizarea a însemnat să învețe să citească camera înaintea celorlalți. Ei erau cei care urmăreau cu nerăbdare fiecare schimbare de dispoziție și fiecare schimbare de ton și își ajustau constant comportamentul pentru a menține liniștea. Nu era vorba doar de a se feri de necazuri; era vorba de a simți curenții invizibili din jurul lor, străduindu-se mereu să fie calmi în furtună.
„Trauma, de exemplu, poate face ca „sistemul de alarmă” evoluat să rămână în permanență „pornit”, rezultând o hipervigilență, o formă de disfuncționalitate care se află în centrul PTSD.” Ca adulți, ei se feresc de confruntări sau de situații perturbatoare pentru că le aduce înapoi într-un loc din copilărie.
2. Sunt îngăduitori
Unii copii cresc ca fiind cei care spun întotdeauna „da”, chiar și atunci când ar vrea să spună „nu”. Ei sunt cei care evită conflictele, punând întotdeauna nevoile celorlalți înaintea lor. Fie că sunt de acord cu lucruri pe care nu le doresc, fie că acceptă în liniște ceea ce le iese în cale, ei sunt clasicii „ușuratici”. Pentru că au fost adesea cei care „făceau totul cum trebuie”, au dezvoltat o tendință de a și evita dezamăgirea.
3. Se luptă cu anxietatea și perfecționismul
Pentru unii copii, fiecare greșeală se simte ca un munte, iar fiecare așteptare ca o greutate de care nu se pot desprinde. Anxietatea și perfecționismul devin tovarășii lor tăcuți, împingându-i să facă mai mult, chiar și atunci când sunt deja pe sfârșite.
4. Ei sunt cel mai mare critic al lor
Cei mai duri critici ai unor copii nu sunt profesorii sau părinții lor, ci ei înșiși. Deoarece au fost adesea ținuți la standarde înalte în copilărie, este posibil să aibă tendința de a căuta perfecțiunea în diverse domenii ale vieții lor.
Scriind pentru , specialistul în traume Kaytee Gillis, LCSW, a explicat: „Perfecționismul apare adesea ca un mecanism de coping ca răspuns la rușinea care provine din trauma din copilărie, deoarece indivizii se străduiesc să obțină un sentiment de control și securitate în mediul lor. Înrădăcinat în teama de eșec sau de abandon, perfecționismul devine o modalitate de a evita criticile, respingerea sau alte traume prin căutarea perfecțiunii în fiecare aspect al vieții.”
5. Își cer scuze tot timpul, chiar dacă nu au greșit cu nimic
Cuvântul „îmi pare rău” devine un reflex pentru unii copii, care își cer scuze pentru lucruri pe care nu le-au făcut, nu le-au vrut sau pe care nu le-au putut controla. Simțind că trebuie întotdeauna să mențină liniștea sau o poziție bună, s-ar putea să își ceară scuze în exces sau să se simtă responsabili pentru situații care nu sunt neapărat vina lor. Ca adulți, este posibil să continue să acorde prioritate nevoilor celorlalți în fața propriilor nevoi, făcând adesea tot posibilul pentru a evita conflictele sau dezamăgirile.
6. Își reprimă sentimentele
Oricine a crescut ca „copilul cel bun” are o nevoie înnăscută de a urma regulile și procedurile foarte strict. Au fost condiționați să facă ceea ce se aștepta de la ei, fără să depășească limitele. Li s-a spus adesea să își reprime sentimentele în cadrul familiilor care aveau personalități mari. Ca adulți, ei pot și își exprimă sentimentele. Acest lucru poate duce la epuizare, resentimente și la a se profita de ele atât în relațiile personale, cât și în cele profesionale.
7. Ei sunt cei care ajută, sprijinindu-i în mod constant pe toți, mai puțin pe ei înșiși
Deoarece sunt mereu ocupați să aibă grijă de alții, adulții care au fost îngrijitori în copilărie se pot confrunta cu dificultăți în ceea ce privește îngrijirea de sine. S-ar putea să se simtă vinovați că își fac timp pentru ei înșiși, considerând că propriile nevoi sunt mai puțin importante decât nevoile celorlalți. Acest lucru poate duce la neglijarea sănătății lor fizice și mentale. Adesea își asumă responsabilități de bunăvoie, fie la locul de muncă, în relații sau în grupuri. Pot fi primii care se oferă voluntari sau intervin pentru a-i ajuta pe alții, în detrimentul propriei lor liniștiri.
8. Sunt într-un mod constant de luptă sau fugi
Fiind în mod constant în modul luptă sau fugi poate fi dificil pentru copii să își regleze emoțiile. Acești copii pot purta niveluri ridicate de anxietate până la vârsta adultă. Ca adulți, ei pot avea dificultăți în procesarea și exprimarea sentimentelor. S-ar putea să îndepărteze oamenii sau să rămână distanți pentru că sunt condiționați să se descurce singuri. Ar putea experimenta izbucniri emoționale, iritabilitate sau amorțeală, deoarece starea lor nu este echilibrată.
9. Ei caută dovezi că au probleme sau că cineva este supărat pe ei
Aceste persoane pot dezvolta tendința de a supraanaliza interacțiunile și de a interpreta un comportament neutru sau ambiguu ca fiind negativ. De exemplu, dacă cineva pare distant sau enervat, ar putea presupune imediat că au făcut ceva greșit, chiar dacă nu există niciun conflict. S-ar putea să aibă probleme în abordarea directă a conflictelor, concentrându-se prea mult pe citirea printre rânduri sau pe interpretarea indiciilor nespuse. Acest lucru le poate îngreuna comunicarea deschisă, deoarece pot evita confruntarea de teamă să nu stârnească furia sau dezamăgirea celorlalți.
10. De multe ori sunt persoane care își depășesc așteptările
Copiii supradotați sunt adesea supuși unei presiuni constante pentru a da tot ce au mai bun. Pe măsură ce devin adulți, această presiune poate duce la stres cronic, deoarece se pot strădui să se relaxeze sau să ia pauze. Nevoia intensă de a îndeplini în mod constant standarde înalte poate duce în cele din urmă la epuizare, atât mental, cât și fizic. Dorința constantă de a reuși lasă puțin timp pentru autoîngrijire sau relaxare, ducând la epuizare. Este posibil să existe o dorință puternică de a reuși și de a performa bine, determinată de presiunea internă sau de dorința de a îndeplini standardele înalte care le-au fost impuse în copilărie.
Sylvia Ojeda este o autoare cu un deceniu de experiență în scrierea de romane și scenarii. Ea se ocupă de auto-ajutorare, relații, cultură și subiecte de interes uman.
